Jurnalul unei întâlniri NĂUCITOARE cu maestrul Mircea Dinescu: „Îţi este foame?!”

0
726

 

Toamna, ca oamenii, are stări sufletești. În zilele bune, soarele umple cerul , lăsând lumina caldă și blândă să ne mângâie pe fiecare, ochii nu pot cuprinde toate culorile, zâmbetul și, uneori, foamea, ne însoțesc în călătorii.

Drumul

Așa am pornit și noi sâmbăta trecută la drum, într-o zi de toamnă fără cusur, mergând în sud, spre Dunăre, de care eu nu am să mă satur niciodată fiindcă, fiind copilul cel mare al mării, cu care sunt soră, îmi curge cumva prin vene. Treaba noastră era în Craiova, însă după ce am rezolvat totul, sufletul meu își dorea  Dunărea.Acum, dacă stau să analizez, de fapt toată preocuparea a fost pentru Dunăre: am găsit lucruri de făcut în Craiova pentru a putea fugi unde îmi doream.Mereu trebuie să căutăm la final și să vedem dacă nu cumva acolo a fost începutul.

De fapt, îmi doream să ajung la Cetate, sau “cetatea de scaun a domnului Dinescu”, să văd locul și să înțeleg de ce iubește atât de mult acel petic de pământ pe care l-a făcut celebru, împreună cu oamenii locului. În plus, îmi era foame. O foame specială pe care doar bucatele de la Cetate mi-o puteau potoli.

Din Craiova, GPS-ul a ales un drum puțin mai lung, aproximativ 90 km, însă bun și destul de liber, prin Radovan, Galicea Mare, Maglavit, apoi destinația, Port Cultural Cetate, căci așa se numește oficial sălașul domnului Dinescu. Pentru că asfaltul se apropie de formă aceea de civilizație după care tânjim de foarte mulți ani, am putut să vedem TOAMNA din jurul nostru. Și era copleșitoare. Culori pe care mării pictori ai lumii le-au pus pe pânzele lor erau peste tot în jurul nostru, lumina aceea de toamnă care, mie îmi transmite împăcare și o înțelepciune târzie,  intră în noi, din toate zările, soarele cuminte ne arăta fiecare frunză și fir de iarbă în transformarea lor. A fost un drum că un punct de reper, la care vrei mereu să te întorci ca să pornești în altă direcție.

La Cetate

Ajunși în Cetate și, când credeam că văzusem destule frumuseți să poți picta 1000 de pânze și să poți scrie 1000 de cărți, drumul a cotit brusc la stânga, spre Dunăre, pentru 3 km. Un drum drept, ușor în pantă, ca o linie trasată pe asfalt, ducea direct spre o lizieră de pădure printre care soarele se juca împreună cu Dunărea și ne orbea din când în când cu reflexia lui în oglindă apei, că atunci când eram copii și puneam un ciob de oglindă în soare și în ochii cuiva drag. Însă, după cei aproximativ 2 km de drum drept, la apropierea de pădure, am rămas fără cuvinte: erau pluţi înalte de peste 50 m, o pădure întreagă de copaci care străjuiau malul Dunării. Drumul a continuat la stânga pe lângă pădurea de la care nu-mi puteam lua ochii și de la Dunărea care se pitea jucăușă după ea, orbindu-ne privirea, din când în când, împreună cu soarele.

Uitându-mă din ce în ce mai mirată către copacii care-mi furaseră sufletul, drumul a cotit la dreapta pe nebăgate de seamă și ne-am trezit între niște case, un fel de conace vechi, albe, înalte, un peisaj tăcut și atemporal, fiindcă nimic din ce era în fața mea nu arăta vreo urmă de nou, de contemporan, chiar vreo urmă de oameni, iar în față, Dunărea. Am crezut că am greșit drumul, era o senzație stranie de timp încremenit în loc, amplificată de clădirile aparent pustii și lipsa oamenilor. Nici urmă de civilizație. Rotindu-ne în mașină, au apărut fugind spre noi,  curioși, o haită bine hrănită de câini de care, prima dată, m-am speriat. Erau mulți și mari însă păreau prietenoși și parcă ne urau bun venit și ne îndrumau spre locul pe care ei îl știau și noi încă nu.

Când inima mi-a stat în loc!

Luându-ne după câini, am găsit o potecuță între casa mare, conacul principal și un acaret pe dreapta, în ușa căruia erau câțiva oameni care se îmbulzeau înăuntru. Din mașină am văzut fața plină de satisfacție a domnului Dinescu și inima mi-a stat în loc: ajunsesem.

Am sărit din mașină fără să țin cont că încă rula și am alergat spre ușă pe care acum doi oameni de-ai locului scoteau un ceaun imens, însă gol. Speram să fie real ce văzusem și, după câțiva păși, o voce cunoscută mi-a strigăt! “IŢI ESTE FOAME?”

Din ușa bucătăriei, căci asta era acolo, o bucătărie imensă, întinsă în toată clădirea, în care se aflau cele mai mari vase de gătit văzute de mine și cele mai impresionante plite, cu un zâmbet lățit pe toată fața, domnul Dinescu mă chema la masă. Fața mea plină de uimire nu l-a inspirat căci, fiind  “sub greutatea normală”, după unele pareri, nu mi-a acordat prea mare încredere și, puțin circumspect, în timp ce urcam lângă el și i-am întins bucuroasă mâna, mă chestiona: “sper că nu ești din aiaaaaaa, vegetariana……”.

Abia am apucat să scot un “NUUUUU” lacom și, în gura mea, din mâinile domnului Dinescu, s-au îngrămădit câteva jumări calde, topite în ceapă, și o bucată din pâinea pe vatră făcută acolo, acea pâine care chiar așa este: PÂINE.

Mestecam fără alte păreri, alte gânduri, doar cu sentimentul că bucățica de hrană pe care tocmai o primisem reprezenta  perfecțiunea. Când am putut să văd, eram înconjurată de ligheane imense de jumări, sarmale, coșuri cu pâine, iar domnul Dinescu era déjà în altă parte, împărțea sarcini oamenilor care îl ajutau să păstreaze în acel loc o  oază de “tradiţional”, de autentic.

Prinşi în alt timp

Totul în jur este încremenit în timp, ajungând acolo, asta este cea mai puternică senzație: ești în alt timp. Dacă nu ar fi mașinile celor care ajung acolo și hainele de pe ei, nimic nu ar trăda veacul în care se petrece acțiunea. Am fost îndrumați spre “restaurant”, trecând prin clădirea principală care pare să fie sediul central, cu podea din lemn solidă, camere mari, înalte, o bibliotecă, firește, iar afară, o curte atât de simplă, încât nu există nici descrieri potrivite.

În jurul unor copaci imenși, peste pietriș și smocuri de iarbă, sunt puse la întâmplare câteva meșe din lemn, unele lungi, cu scaune de acum 100 de ani de o parte și de cealaltă, altele rotunde, adunate acolo parcă din diferite gospodarii. Nimic pretențios, nimic de secol XXI.

Nici un sunet strident nu-ți sparge liniștea în care te-ai cufundat  odată cu intrarea în acea lume.

Alături, Dunărea curge fără  zgomot și ea. Felurile de mâncare nu sunt multe, în ziua în care am fost noi se serveau trei feluri de ciorbiţă, din care una de peşte, crap prăjit și sarmale, plus o plăcintă locală cu brânză.

Noi am cerut un bol de jumări, pâine și ciorbiță de peşte. A fost sufficient.

Mircea Dinescu este o prezență discretă, întâmpină din bucătărie pe toți noii sosiți pe care îi primeşte cu mâinile pline de bucate pregătite de el acolo, pe loc, apoi se așează la o masă în umbră casei mari  și degusta mereu din toate bunătățile: copane de raţă, prăjite, un pahar de vin, o cănuță de țuica, un codru din pâinea aceea de care nu te saturi, o felie de vânătă la grătar și …câte și mai câte!

Dacă treci pe lângă el, se așează la vorbă, întreabă pe fiecare de unde este, le spune că îi mai așteaptă, nu pare dornic să reţina pe cineva mai mult decât dorește fiecare și discuția se poate încinge dacă se simt împreună de același calibru. Noi am tacut. Nu am simțit că putem face față unei discuții, pe orice temă, în față maestrului.  Iar domnul Dinescu părea că se bucură de tot ce primea de la ziua aceea  de mijloc de toamnă, soare, aer curat, copacii din jur, Dunărea, mâncarea și băutură de pe masă, oamenii care treceau pe acolo și-l salutau, o pace mult căutată de noi toți pe care unii o găsesc în cele mai simple lucruri care există pe pământ de când lumea.

Am lăsat Dunărea să dispară în treaba ei

Am plecat și noi la fel de plini, și în stomac și în suflet, iar drumul de întoarcere spre casă a fost la fel de copleșitor. Am mers pe malul Dunării mult timp, ne-a petrecut cuminte și grijulie până la Severin,   câteodată dispărea în treaba ei ca să apară brusc în fața noastră și să ne salute.

Iar domnului Dinescu, salutări și sanatate!

Autor, Cosmina Pavel

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here